Scântei la gura sobei

Volumul acesta, semnat de prof. Ioan Aflorei, are şi-un subtitlu interesant: „Izvoarele Sucevei”. Prin aceasta autorul vrea ca noi, cititorii, să ştim că tot ce-i reprodus în volum este cules de la cetăţenii şi copiii din satul său, Izvoarele Sucevei.

la-gura-sobei-ion-aflorei

Pot spune de la bun început că, în domnul profesor, ex-directorul şcolii din comună, nu poţi avea încredere. Nu se ţine de cuvânt şi… bine face. Să vă explic.

Acum 11 ani, când ne-a oferit  volumul „Crâmpeie  de fapt şi vorbe de la obârşia Sucevei”, preciza sentenţios: „Gata, este ultima carte  pe care o scriu”. Pe-atunci erau mari greutăţi cu tipărirea unei cărţi. De fapt, chiar urarea mea „la mai multe cărţi!” mi-a primit-o cu multe şi mari rezerve…

Dar anii au trecut. Şi iată că prolificul scriitor a ajuns la a zecea (!!!) carte, iar dintre acestea numai pe una a realizat-o în colaborare – cu doamna Maria şi domnul Alin-Iulian Şorodoc. Este vorba despre monografia comunei Moldova Suliţa.

Scoţând zece volume în 11 ani, înseamnă că ne este dator cu încă o carte; ca să fie anul şi cartea.

Volumul de care facem vorbire are două părţi, strâns legate între ele. Prima este intitulată „Scântei la gura sobei”, dând şi titlul cărţii. Partea a doua se intitulează „Vorbe de duh” (de prin sate adunate). Dar rezultă că toate sunt adunate numai de la sătenii săi.

Deşi tematica celor două capitole este similară, o deosebire ar trebui evidenţiată. Dacă în primul capitol autorul redă lapidar, în stilul său inconfundabil, constatări din viaţa oamenilor din sat, a şcolii, a unor cadre didactice, în al doilea, mucalitul autor, zâmbind pe sub mustaţa-i bogată, redă tot întâmplări din sat, dar fiecare dintre ele este relatată pe o mai mare întindere.

Deşi textele din cele două capitole au un conţinut cu caracter moralizator, unele chiar foarte accentuat, nu plictisesc cititorul, din contra, îl binedispun, îi trezesc interesul. Tocmai de aceea cartea se citeşte repede, cu maximă  curiozitate.

Orice temă ar avea panseurile sale, toate, dar absolut toate, stârnesc râsul şi-l binedispun pe cititor. Şi, ce este mai important, după cum am arătat mai sus, textele au un caracter moralizator, care nu stinghereşte pe nimeni.

Două sunt sursele de umor din această carte: oamenii, în special cei din satul autorului, şi propria experienţă de viaţă, constatările pe care le-a făcut autorul. Iar activitatea sa didactică la catedră, desfăşurată timp de aproape patru decenii, inclusiv în calitate de conducător de şcoală, i-a furnizat un material de excepţie, pe care l-a exploatat din plin cu talent şi ingeniozitate.

Destule panseuri sunt luate din întâmplările elevilor şcolii, fie cunoscute direct de autor, fie comunicate de colegii săi. Constatările sunt ale unui om dedicat şcolii cu trup şi suflet, căruia elevii i-au fost prieteni apropiaţi. Nu pot să le reproduc pe toate, dar am selectat câteva, la întâmplare. „Copilul trebuie să crească într-o societate bazată pe vorbă bună şi blândă, într-o familie bazată pe relaţii armonioase. Să nu confunde frica cu respectul. Frica nu stimulează ritmul cunoaşterii. Ridicând vocea, nu vei impulsiona copilul. Dimpotrivă. Mass-media, exceptând radioul, oferă frică, teamă”. Sau „Şcoala nu poate fi mai bună decât sistemul care o plămădeşte (şi nu o ocroteşte)”; „Ce face un educator? Luminează minţi şi sădeşte sămânţă nobilă în sufletele oamenilor, le arată calea spre lumină, spre o lume mai bună, lumea civilizaţiei”; „Dacă un copil nu ştie drumul, arată-i-l!”; „Educaţia nu e o cheltuială, ci o investiţie.”

Cum să nu-l crezi, dacă a servit şcoala atâtea decenii? Poftim! Are cineva curajul să-l contrazică? A constatat altcineva dintre educatorii cu experienţă că este altfel? Atunci să ne comunice părerile sale. Aşa mi-a spus autorul, la telefon; şi câtă dreptate are!

Autorul se laudă când afirmă, cred că-n glumă, că el s-a măritat la Izvoarele Sucevei. Este de mulţi ani om al satului, pe care sătenii îl înconjoară cu multă admiraţie, pentru tot ceea ce face, cu căldură şi dragoste, deopotrivă. M-am edificat participând anul trecut la o activitate de amploare, prilej cu care am stat de vorbă cu mulţi săteni, inclusiv cu reprezentanţi ai autorităţilor locale. Tocmai din acest motiv le-a dedicat multe din prozele apărute în cele opt cărţi publicate despre ei.

Destui dintre consătenii lui şi-au adus contribuţia la realizarea acestei cărţi prin tot ce i-au povestit. Şi m-am convins că autorul are multă răbdare să asculte. Chiar el recunoaşte : „Sunt printre noi oameni cu părul nins, fără prea multă carte, dar cu o şcoală a vieţii remarcabilă. Adevărate enciclopedii de buzunar. E o plăcere să le asculţi vorba plină de tâlc, înţelepciune şi umor. Îmi aduc aminte cum povestea bătrânul din Piohoniş”.

Autorul prezintă multe întâmplări cu haz, ale căror eroi sunt consătenii săi: păţania feciorului proaspăt însurat, povestea cu cimitirul, căutatul arginţilor în pământ de doi creduli, căutarea pungii cu galbeni, recenzarea berbecului, şeful căruia i-a servit minte în loc de creier, păţania de la nuntă ş.a. Atâtea şi atâtea întâmplări din sat, dar şi multe informaţii despre acest sat uitat de lume şi de… autorităţile judeţene.

S-a aplecat cu mare atenţie, dragoste şi gingăşie asupra sufletului omenesc. Iar constatările sale sunt adevărate postulate: „Nu fi zgârcit cu tine. Scapă un zâmbet. Nu te costă nimic. Vei căpăta mai multe intrări în… viaţă.”; „De ce stai pe gânduri, dacă ai un scaun alături?”; „Dragobetele sărută fetele… De ce oare renunţăm la tradiţii? Că unele vin din vest, nu-i rău, dar partea proastă e că, mâine-poimâine, nu vom mai şti nimic. Le vom pierde pe ale noastre.”; „Câte scări ai urcat în viaţă? Vreo trei. Şi de ce n-ai continuat? Mi-am pierdut busola.”; „Ai luat leafa? Da. Ai numărat banii? Nu, i-a numărat nevastă-mea. Dar ştie să numere? Da, eu am învăţat-o.”; „Orice gest formal e ca o nucă fără miez”.

Şi-atât de multe sunt culese de autor din viaţa satului! Nu degeaba se spune că veşnicia s-a născut la sat. Distinsul şi venerabilul dascăl ne demonstrează că şi umorul strălucit s-a născut la sat. Exemplele din cartea sa sunt elocvente.

Volumul beneficiază de-o grafică în concordanţă cu conţinutul său. Şi de această dată autorul a apelat la ajutorul pictorului profesionist local Vasile Hutopilă, pe care-l numeşte cu mare mândrie „pictor de izvoare”. Acesta a realizat coperţile cărţii, iar în interior a „presărat” 15 crochiuri.

Şi, pentru că această carte n-a putut apărea fără ajutorul cuiva, s-a oferit domnul Mihail Mehno, primarul comunei Izvoarele Sucevei, să pună la dispoziţia autorului fondurile necesare pentru tipărirea cărţii şi bine a făcut. Iar autorul îi mulţumeşte călduros pentru gestul de adevărat Mecena. Domnilor primari, luaţi aminte la gestul acestui primar!

Stimate cititor! Dacă vreodată vei fi într-un moment de cumpănă şi, normal, vei fi supărat, deschide această carte şi-n-cepe să citeşti. Ţi se va descreţi fruntea. Încet-încet, te vei cufunda în lectura ei, va deveni din ce în ce mai interesantă şi nu o vei lăsa din mână până ce nu vei fi citit şi ultimul cuvânt. Totodată, lectura te va îndemna la meditaţie. Cartea merită citită!

prof.  Gheorghe Dolinski

 

Echipa: Izvoarele Sucevei Bucovina
Ioana Aflorei &  Mirei Pîrvu
LINK: https://www.facebook.com/IzvoareleSuceveiBUCOVINA
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s