PASTORITUL LA HUTULI

„Populaţia era formată din huţuli, care se ocupau cu exploatarea pădurii, cu prăsila de cai şi oi, precum şi cu stânăria» (Em. Grigorovitza, 1908). Localnicii «singuri au curăţat locurile de pădure făcând lazuri în scopul extinderii păşunilor şi fâneţelor” (T. Bălan, 1929). Prin urmare, păstoritul a devenit îndeletnicirea de bază a populaţiei huţule. „Cu toată situaţia apăsătoare a ţăranului, săracul tot mai avea până la 6 vite mari, de vreme ce cel înstărit avea până la 16 vite mari”

309697_113109242132640_95959445_n

© foto : Iulian Murga

Gradul mare de risipire a gospodăriilor a generat un tip local de stână, tipul de casă-stână. Mulţi dintre locuitori, mai «înstăriţi» îşi pasc vitele pe propriile terenuri din preajma casei. În situaţia în care proprietăţile sunt mai mari decât numărul de vite, gospodăriile respective «strâng» şi vitele vecinilor. (Gh. Nimigeanu, 1945).

Locul central al activităţii pastorale îl constituie stâna („staia”). Stâna este amplasată în raport de o serie de cerinţe, care trebuie îndeplinite cu stricteţe: sursa de apă, care să fie în apropiere, păşune suficientă şi bogată, arbori în preajma stânei (pentru adăpostirea animalelor pe timp de ploaie, dar şi pentru umbră în zilele călduroase), locul să fie ferit de vânt.

Stâna era organizată de o persoană care avea în proprietate întinderi mari de păşuni şi fâneţe. Uneori, persoana respectivă arendează terenuri de la vecini.

Organizatorul stânei («deputat», «aliverent», «liferantom») are sarcini precise: plăteşte arenda păşunatului (dacă este cazul), se îngrijeşte şi răspunde de sănătatea animalelor, plăteşte ciobanii şi împarte brânza proprietarilor de vite, asigură calitatea păşunatului. Astfel de responsabilităţi nu le putea îndeplini decât un om cinstit şi de încredere. El încasa banii. În 1939, de exemplu, «deputatul» încasa următoarele sume: pentru o vită mare, 600-700 lei; pentru cai: 800-900 lei; pentru oi şi capre: 150-200 lei. Dacă proprietarul vitelor nu dispunea de sumele necesare (şi se întâmpla adesea pentru cei nevoiaşi), «deputatul» reducea din cantitatea de brânză cuvenită (Gh. Nimigeanu, 1945).

Baciul îşi alegea ciobanii (vâuceri) care mergeau cu oile. La fiecare 100 de oi se angaja un cioban. Un cioban trebuia să mulgă 100 de oi sau 10-15 vaci. Se spune că ciobanii, nici chiar baciul, nu aveau voie să coboare în sat până la Sf. Petru. „Cine rezistă până la Sf. Petru este cioban şi-n toamnă „, spun bătrânii satului, cu experienţă în ale stânăriei.

Cantitatea de brânză cuvenită proprietarilor de vite se stabileşte în fiecare an. Pentru o oaie, proprietarul primeşte 3-4 kg de brânză; pentru o vacă, 18-24 kg. Acest sistem de împărţire a brânzei se numeşte «na oko» (o ocă=1 kg).

Suitul oilor la stână era precedat de alegerea baciului (baca, vatah=vataf). Proprietarul vitelor avea un cuvânt de spus în alegerea/numirea baciului. Baciul trebuia să fie om cinstit, să ştie să prepare brânza. Dacă proprietarilor de vite nu le convenea, căutau altă stână. Baciul era plătit cu 8 -9000 lei sau 6-7 vedre de lapte (1 vadră=15 kg).

Suitul oilor la munte se realiza în perioada 1-10 mai, iar a vitelor mari la 25 mai. În mod obişnuit, păşunatul se încheia de Sf. Dumitru (26 octombrie). La stânele individuale oile rămâneau la păşune până cădea zăpada. De fapt, vitele rămâneau la iernat, «la târle» (zemarke). Sunt situaţii când vitele se iernează în târlele altora. Este cazul celor nevoiaşi. Numai că în atare situaţie, cei în cauză cedează jumătate din efectivele iernate (Gh. Nimigeanu, 1945). Prin creşterea numărului de locuitori, aceste târle, în timp, au devenit gospodării permanente. Aşa înţelegem prezenţa gospodăriilor în cătunele Hrebeni, Cobilioara, Salaş, Buc şi luarea în folosinţă a pajiştilor respective, ceea ce, constatăm acum, înseamnă valorificarea optimă a spaţiului geografic.

Aşezările de toamnă (osenarke) aproape că lipsesc, pentru că localnicii îşi «tomnau» vitele pe terenurile nu demult cosite, care le aparţineau.

Revenind la baci, trebuie subliniat că munca sa este susţinută de ciobani şi de strungar. Baciului, potrivit specificului pastoral, îi revin responsabilităţi importante: prepară brânza, ajută la muls, pregăteşte mâncarea pentru ciobani, mediază eventualele conflicte dintre ciobani, aprovizionează stâna cu lemn de foc, elaborează programul de lucru al ciobanilor, care începe la ora 3,00 şi se încheie la orele 23,00.

Ciobanii (pastuche=păstori, vâuceri, bouhari/bowari) păzesc oile/vacile, le mulg, execută ceea ce le cere baciul.

Strungarul (Strunkar) mână oile la strungă (Strunke). «Munca la o stână huţănească nu se deosebeşte de cea de la o stână românească» (Gh. Nimigeanu, 1945).

Ciobanii mulg oile de trei ori pe zi. Găleata, plină cu lapte, este dusă la stână şi baciul toarnă laptele în cazan (koteau), care se pune pe foc pentru a fierbe. Apoi, se răceşte, se toarnă în putină (putnea) şi se obţine huslinka, specialitatea casei huţule. Se foloseşte şi laptele de vacă. Laptele proaspăt muls, se strecoară, se adaugă cheag (kleg). Se lasă 40 de minute pentru a se închega. Apoi, se bate cu bătălăul (bateleau) până ce se subţiază. Laptele închegat se strânge cu mâna şi se toarnă în strecurătoare (ţidelo). După care, caşul se aşează în comarnic (comarnek), pe poliţe (podri) din împletituri sau scândură pentru a se scurge de zer. Gata uscat, caşul este împărţit proprietarilor. Zerul (dzer) se fierbe şi se obţine urda (wurda). Din zerul amestecat cu urdă se obţine jintiţa (jinteţa). Zerul rămas după prepararea urdei se toarnă în putină, fiind folosit pentru prepararea ciorbelor. În Galiţia, acest zer se numea şi woloskei oţet, adică oţet românesc (Gh. Nimigeanu, 1945).

Brânza se bate în putini, bărbânţe. În Galiţia, este numită brendza woloska. Bărbânţele se aşează pe cai şi sunt transportate în sat.

Având în vedere condiţiile climatice, cu veri relativ răcoroase şi ierni aspre şi geroase, oaia care găseşte un optim de dezvoltare este Ţurcana, cu varietăţile sale: albă, neagră şi brumărie. Este perfect adaptată la zona de munte.

Pentru ca oile să fie recunoscute de baci şi de proprietari, ele trebuiau însemnate. Semnele (crestături la urechi) erau ca la români: ciuta (ciuta), cornuta (cornuta), oacheşa (oachişa), pistruiata (pistrula), breaza (breaza), pintenoaga (pintenoga), ţiganca (ţehanca), murga (murgava). La gâtul uneia dintre oile mai mari se leagă o talangă (taliga).

Acareturile/anexele stânei, prin funcţiile lor, răspund necesităţilor activităţii pastorale.

Coliba („coleba”), o clădire propriu zisă, care cuprinde: vatra, unde arde „focul viu” (preholovoc) şi unde doarme baciul şi, eventual, strungarul (zahoninec/strunkar). Este încăperea în care focul se aprinde primăvara şi se stinge toamna; de aceea, se numeşte „focul viu”. Vatra este protejată de lespezi mari pentru ca nu cumva lemnul pereţilor să se aprindă; comarnic (comarnek), unde se păstrează brânza (pe poliţe, numite podri) şi bărbânţele (berbeneţea). Tot în această încăpere se păstrează şi mâncarea ciobanilor. În prima încăpere se servea masa. În anii dinainte, coliba (stâna propriu-zisă) era o construcţie simplă, ridicată pe pari înfipţi în pământ şi cu acoperişul din coajă de molid. Se constată că la începutul sec. XX stâna era ridicată din bârne şi avea două încăperi. Coliba/stâna propriu-zisă de astăzi este construită din bârne legate «stâneşte», acoperită cu draniţă (doşche). În «apa» din faţă, acoperişul este prevăzut cu o deschidere, care asigură evacuarea fumului, un fel de cahlă.

În preajma stânei se află 1-2 colibe (zavatra), unde se odihnesc ciobanii pentru a păzi oile. Coliba are acoperiş sprijinit pe doi pari înfipţi în pământ. Partea din spate este susţinută direct de sol şi partea din faţă este orientată spre ocolul oilor (coşar=koşara). În faţa colibei se aprind lemne groase care să ardă toată noaptea.

Ocolul era din răzlogi (rozlohe/voreni). Parii sunt legaţi printr-un gânj (roskrut). Ocolul cuprinde o despărţitură numită strungă (strunke) prevăzută cu acoperiş (daşok).

Stâna-târlă (zemarke) cuprinde: casa de locuit, cu ferestrele orientate spre curte, pentru a se observa orice mişcare pe timp de noapte sau zi şi pentru a supraveghea grajdurile (staine). Pe timp de iarnă, vitele sunt hrănite cu fânul din stoguri (stohe) şi din pătule (oborohe). Oboroacele sunt acoperite cu şindrilă şi sunt susţinute de cornare. În partea lor superioară, cornarele (butuci înfipţi în pământ) sunt prevăzuţi cu găuri în care se introduc pene din lemn de esenţă tare pentru a susţine acoperişul care poate fi urcat sau coborât în funcţie de cantitatea de fân. Astăzi, cu greu poţi identifica fânare cu cornare.

Celelalte anexe ale stânei sunt: strunga (povolnec), staulul pentru oi (coşera), trocile pentru porci şi pentru vite (coreto), adăpostul pentru cai.

Adăposturile zootehnice sunt amplasate în imediata vecinătate a locuinţei şi în preajma sursei de apă. În totalitate, adăposturile zootehnice sunt construite din lemn. „Actualele grajduri pentru animale, în mod special cele destinate bovinelor, nu îndeplinesc practic decât funcţia de izolare faţă de mediul înconjurător, de adăpostire în faţa intemperiilor, curenţilor de aer şi temperaturilor coborâte» (R. Rey, 1979). „Oarecum necorespunzător este şi modul de adăpare a animalelor pe timpul iernii, la copcă, lucru care înlesneşte contractarea unor boli ale aparatului respirator, cu apariţia de tulburări digestive, ducând uneori la avorturi spontane, tocmai datorită trecerii bruşte a animalului dintr-un mediu cald într-altul rece” (R. Rey, 1979). Este adevărat că în ultimii ani tot mai multe grajduri au aducţiuni de apă.

Produsele obţinute în gospodărie satisfac nevoile acesteia. Surplusurile (brânză, unt, urdă) se valorificau pe piaţă. Venituri importante rezultau şi pe seama vânzării oilor. Negustorii de oi veneau din Galiţia sau Slovacia. Aceştia cumpărau turme întregi. Lâna avea şi ea căutare, date fiind produsele care se obţineau: sumane, glugi, catrinţe etc. (Gh. Nimigeanu, 1945).

N-am consemnat situaţii în care locuitorii să fie implicaţi în procesul de transhumanţă, date fiind pajiştile întinse şi numărul relativ mic de ovine.

Prof. ION AFLOREI

 

Echipa @ Izvoarele Sucevei Bucovina

Aflorei IOana &  Mirei Pîrvu
LINK: https://www.facebook.com/IzvoareleSuceveiBUCOVINA
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s